Poezie de nuntă

În parcul vechi, sub tei bătrîni
ce pun oraşului surdină,
trecînd odată, am zărit,
pe-o bancă, în lumini de mit
un Cătălin şi-o Cătălină…

El, paj frumos, cu ochi de foc,
ea, o domniţă dintre stele…
Erau atît de fericiţi…
doi visători îndrăgostiţi
în parcul vechi, sub ramuri grele.

Iar sus, rotindu-se uşor
deasupra arcelor cu viţă,
zburau uniţi în felul lor
un porumbel şi-o porumbiţă…

Priveam spre tinerii din parc.
Şi el, cu ochii către spaţii,
rosti atunci un jurămînt
că teii-au tresărit în vînt
ca de-un fior din constelaţii…

A doua zi, în parcul vechi,
sub ramuri ce filtrau lumină,
i-am revăzut pe-ndrăgostiţi,
pe cei doi tineri fericiţi,
pe Cătălin şi Cătălina.

El, chip de zeu olimpian,
cioplit în marmoră cu daltă.
Ea, o domniţă din rădvan,
cu sclipet alb de porţelan.
Dar, vai…domniţa…era alta…

Iar sus, într-un imens inel,
deasupra arcelor cu viţă,
trecea acelaş porumbel,
zburînd cu-aceeaşi porumbiţă…

Auzi tu oare, om semeţ,
un glas ce strigă dintre stele?
“O, rege al zidirii Mele,
nu eşti tu oare mai de preţ
ca zeci de mii de păsărele?

Dar nu te uiţi în jurul tău?
Nu te sfieşti,nu te-nspăimantă
că sunt mai buni doi porumbei,
fiinţe care nu cuvîntă?

Nu te-nfiori că eşti mai rău,
mai schimbător decît un flutur?
Cum să-ţi vorbesc? Cum să te cert?
Şi cum de umeri să te scutur?

Nu te roşeşti să treci rîzînd,
schimbîndu-ţi zi de zi perechea?
Nu ştii că ţin asupra ta
mereu şi ochiul şi urechea?

Nu te sfieşti de crinii albi,
de florile din parc? de dalii?
de macii puri, înfioraţi,
din care zorii fac vitralii?

Nu vezi tu nufărul pe lac,
alb ca o stea în fapt de seară,
cum se păstrează de curat
pe apa verde şi murdară?

Citeşte-n Cartea Mea-n genunchi,
citeşte-n murmure de liră!
Adam şi Eva cum trăiră?
Ei paradisul au pierdut
şi totuşi nu se despărţiră.

Şi n-au trăit apoi ca soţi
o zi, un an sau un deceniu.
Ci prima dragoste a fost
o căsnicie de-un mileniu!

N-ai auzit că lui Avraam
i-am dat cu bucurie ţara,
căci el iubi pîn la mormînt
cu-aceeaşi dragoste pe Sara.

Rebeca pentru Isaac
n-a fost iubirea lui întreagă?
Iar pentru Israel Rahela
n-a fost ea singura cea dragă?

Şi apoi oricît s-a năpustit
cel rău să spulbere-armonia,
o, ce iubire a unit
pe blîndul Iosif cu Maria!

Erau flori multe-n Nazaret
ce se-nălţau ca să-i privească.
Dar ele n-au văzut alt soţ
şi nici soţie mai cerească.

Căci el era din cei puţini
cărora îngeri li se-arată.
Iar ea aleasă-ntre femei,
de-a pururi binecuvîntată.”

Astfel de trainice iubiri
zidiră temple-n tot pămîntul.
Tu om semet, tu ce zideşti
calcîndu-ţi zilnic jurămîntul?

Iar voi, mireasă, mire scump,
voi care-n duh purtaţi cununa
căsătoriei în Cristos,
voi astăzi vă uniţi duios,
vă întregiţi pe totdeauna.

Căci sus, în Cer, în Paradis,
Isus, luînd în mînă pana,
În cartea veşnică a scris,
către sfîrşit: (Mihai şi Ana) (numele mirilor)

Deci vrem ca cei ce ştiu să vadă
privind la voi, la traiul dus,
să poată fără teamă spune:
“Da, căsnicia e-o minune,
e un simbol venit de sus
al dragostei ce nu apune
dintre Eclezia şi Isus.”

Şi încheind, v-aduc aminte!
cuvîntul sfînt şi încercat;
Tu mire, să-ţi iubeşti soţia!
Iar tu, respectă-l pe bărbat.”

De veţi greşi, primiţi dojana,
şi fiţi un psalm, un colţ de rai!
Fii binecuvantată,………
Fii binecuvantat,………

Autor: Costache Ioanid